Go to Top

Săpânța unu

acum mai bine de o lună, căutam pe internet un bilet spre București.

o dimineață de vară londoneză, cu șosete de lână și pulover tricotat, cu black tea&milk și aura anemică a soarelui strecurată printre nori groși, grei, gri.
mă spăl pe dinți, mă piaptăn, mă îmbrac. am un drum de făcut, câteva chestiuni de aranjat.
o umbră palidă de ruj și mă simt în stare .

ploaia a început să curgă imediat ce am deschis ușa de la intrare. mă opresc, strâmb din buze.
“tipic” ...îmi scapă un mârâit printre dinți.
se întâmplă aproape zilnic. e ca și cum un mecanism straniu se pune în mișcare atunci când apăs pe clanța ușii și dau să ies din casă.

năvala picurilor sâcâitori sar în ochi ca niște greieri uzi, se preling pe obraz cu mucilagiul melcilor de grădină. mă opresc în fața scărilor, deschid umbrela, mă uit în jur și încerc să prind un colț de comfort printre pașii trecătorilor prea puțin deranjați de ploile perpetue. nu găsesc nimic de care să mă agăț, stau cu ochii pierduți printre firele de levănțică rupte de bătaia vântului în grădina vecină. ploaia mă acoperă, umbrela atârnă deschisă pe lângă corp ca o bărcuță plină cu apă. stau așa, un minut, două, gândurile mi se îneacă… mă trezește mieunatul mâței mele care, strecurată printre picioare și ușa deschisă își exprimă pe vârf de musteți un soi de indignare la blana-i veșnic udă, miau miau , pisica mea de rasă norvegiană nu mai suportă frigul și umezeala, mă uit la ea cu milă, arată ca o cârpă de spălat vase. miau miau și o trimit în casă cu un zât și o bătaie din picior care împroașcă în toate direcțiile apa strânsă în balta de lângă covorașul de șters picioarele. mă învărt pe călcâie, hotărăsc dintr-o dată ca nu e atât de important să plec la drum și intru înapoi în odaia cu răcoare.

sentimentul 'întoarcerii acasă' mă urmărește de ceva vreme. un dor istovitor resimțit în inimă și oase. credeam că e doar reumatism de vreme rea. și persistenta tristețe care se trezește o dată cu mine în fiecare dimineață, luăm micul dejun împreună, în tăceri apăsătoare, stăm față-n față la masă și nu ne zicem mai nimic. din când în când: "more tea?", "can I have the knife, please?","would you like some sugar?"
ne ștergem gurile cu câte un oftat, clipim molcom a plictiseală, ne ridicăm în același timp de la masă fără să ne mai fie de bine. și ne obișnuim din ce în ce mai mult una cu alta. “fumăm o pipă în grădină?” mă întreabă cu vocea palidă. dau din umeri a pagubă. “de ce nu? hai” îi răspund indiferent și din mers scot un volum din bibliotecă. Aldous Huxley, Porțile Percepției/Raiul și Iadul. o deschid la întâmplare: "…motivul? obișnuința naște dispreț, iar supraviețuirea pretinde nu atât gesturi imperioase, cât mai degrabă lente, chinuitoare"

trebuie să plec
deschid internetul
caut zboruri ieftine spre românia
mă întorc acasă
pentru cât timp?
de ce?
unde merg?...
nu am decât un vag traseu
bucurești
bistrița
apoi…
chișinău
și
săpânța, maramureș.

am auzit că acolo tristețile beau horincă de prune, țâpuresc cu foc și după ce își pierd mințile la hora cu ceterași se ascund, nebune, în cimitirul satului și scriu poezii vesele pe crucile din lemn albastru.
am să-mi iau și eu tristețea mea de rădăcină ruptă, o îndes în valiza de cală. luăm trenul spre Sighetul Marmației și ne oprim la Săpânța lângă vale. o fi acolo vreun leac și pentru ea.

suntem pe drum, în bucurești...

Leave a Reply